Ce dacă vine primăvara; atâta iarnă e în noi!

Primăvară mea a venit mai devreme decât mă așteptăm.  Întodeauna a fost punctuală, dar anul acesta m-a luat pe nepregătite.
La 4:12 aud telefonul sunând.

E deja 7? mă întreb eu. Parcă mai adineauri m-am trezit iar ceasul indica ora 2:32.
Cu ochii întredeschiși, citesc mesajul de la cea mai dragă ființă, mama: “E primăvară. Ghioceii au înflorit. Așa să fii și  tu, o floare gingașă, plină de iubire. Dumnezeu să îți călăuzească pașii spre bine!”
I-am simțit îmbrățișarea parfumată, chiar și de la distanță și am lasat steluțele să mi se așeze iar pe gene.

Martie mi-a adus raze calde pe chipu-mi somnoros, o dimineață cu cer senin și cântec mlădios de păsărele... singurul mărțișor, dar de ajuns ca să mă facă să dau culoare dorințelor ascunse sub petalele de ghiocei din parcul din fața ferestrei mele.
Deschid încet geamul și inspir aerul ușor rece. Încă de ieri, când iarna ținea să îmi amintească (din nou) că e tare încăpățânată și că nu vrea să plece așa ușor, însoțită fiind de prietenii ei ăi mai buni pe drumul de întoarcere de la facultate,  o ploaie zgobie care te făcea să te  încrunți atunci când îți arunca stropi mici pe chip, ca mai apoi să-ți potrivească buzele într-un zâmbet timid și de vântul ce niciodată nu obosește de la atâta alergat și suflat, mi-am dat seama, privind micul buchet de flori albe din mâna-mi înghețată, că primăvara aceasta va fi altfel.