Distanțele pot fi străbătute; nu-s piedici.
Am plecat pe 22 ianuarie, dar am așteptat să treacă zece săptămâni ca să vorbesc despre el, despre dor, acel (ne)explicabil sentiment ce vine de nicăieri, care dă viață fără să poți să te opui unor amintiri ce încep a se zbate, a se alerga una pe cealaltă pe aleile pustii ale trecutului. Mai sunt trei luni până mă voi întoarce, dar la mine în sufletul meu e deja un du-te-vino, un joc ce mă mistuie pe dinăuntru. Chiar și cele mai vechi țin să mă chinuie. Îmi apar așa șterse în față. Încerc să fiu blândă cu ele; le mângâi, le zâmbesc trist, le spun cuvinte frumoase; obosesc repede și închid ochii. Nu dispar imediat. Văzând că nu le mai bag în seamă, se îndepartează încet-încet. Știu că privesc cu jind înapoi, că sunt încă acolo, undeva, nu departe și mai știu că mai devreme sau mai târziu vor reveni.
Dar va veni vremea când voi simți o alfel de durere, una plăcută, cea a revederii, când corpul mi se va surpa sub îmbrățișarea ei, a lui, a lor, a acelor oameni de acasă care mi-au marcat un colț din inimă.
"Distanţele pot fi străbătute; nu-s piedici. Doar cele dintre oameni sunt prăpăstii; îndepărtările unora de alţii, înstrăinările devin locurile în care nu ne mai putem întoarce niciodată. Uneori, nu mai vrem! Le-am smuls acelora rădăcinile din suflet."
Deși par a fi puțini, mi-e greu să mă gândesc la toți în același timp căci, odată ce îmi poposește în minte unul dintre ei, reînvie dintr-o simplă mișcare a mâinii nenumăratele clipe petrecute împreună, momente în care mi-au smuls zâmbete, au făcut să îmi apară în colțul ochilor lacrimi cristaline, să tremur de emoție și să nu mă mai pot controla, să ating atât de ușor fericirea.
Diana, părinții, bunica, unul dintre unchi, Neo, Roxana, Cecilia, Ica și Eliza, Claudia S., Adriana, Alexe, Carmen, Dan, Diana T., Ligia L., Alin, Felix, Roberta și Codruț continuă să scrie povești în jurnalul vieții mele chiar dacă 2000 km ne despart. Firul invizibil al prieteniei, al aprecierii, al iubirii sincere și necondiționate ce ne leagă de o viață întreagă, de cinci, doi ani sau câteva luni pare a fi mai puternic ca niciodată iar asta nu poate decât să mă bucure!
Dar va veni vremea când voi simți o alfel de durere, una plăcută, cea a revederii, când corpul mi se va surpa sub îmbrățișarea ei, a lui, a lor, a acelor oameni de acasă care mi-au marcat un colț din inimă.
"Distanţele pot fi străbătute; nu-s piedici. Doar cele dintre oameni sunt prăpăstii; îndepărtările unora de alţii, înstrăinările devin locurile în care nu ne mai putem întoarce niciodată. Uneori, nu mai vrem! Le-am smuls acelora rădăcinile din suflet."
Deși par a fi puțini, mi-e greu să mă gândesc la toți în același timp căci, odată ce îmi poposește în minte unul dintre ei, reînvie dintr-o simplă mișcare a mâinii nenumăratele clipe petrecute împreună, momente în care mi-au smuls zâmbete, au făcut să îmi apară în colțul ochilor lacrimi cristaline, să tremur de emoție și să nu mă mai pot controla, să ating atât de ușor fericirea.
Diana, părinții, bunica, unul dintre unchi, Neo, Roxana, Cecilia, Ica și Eliza, Claudia S., Adriana, Alexe, Carmen, Dan, Diana T., Ligia L., Alin, Felix, Roberta și Codruț continuă să scrie povești în jurnalul vieții mele chiar dacă 2000 km ne despart. Firul invizibil al prieteniei, al aprecierii, al iubirii sincere și necondiționate ce ne leagă de o viață întreagă, de cinci, doi ani sau câteva luni pare a fi mai puternic ca niciodată iar asta nu poate decât să mă bucure!
Commentaires
Enregistrer un commentaire
Merci.