Martie, mărțișor... m de la Minuni.
Fiecare zi e magică în felul ei.
Chiar și când norii se adună grăbiți deasupra orașului Bruxelles, vezi acel firicel de lumină caldă ce se luptă să îți mângâie în continuare chipul, acel zâmbet sincer, liniștit, scăpat far' de seamă prin oglindă ploii de un simplu trecător.
Văd o minune până și în priveliștea de basm care se dezvăluie când zorii dimineții se ivesc printre crengile înmugurite ale copacilor ce-n dulcea lor cadență legănată trezesc la viață întreaga suflare: rățuște adormite, dar cu chef de joacă în apa de-o nuanță verde-smarald, lebede ce își plimbă grațios corpul, răspândind în văzduh mister și frumusețe.
Îți muști ușor buzele și, în ciuda gradelor puține din termometru, te strecori în balcon și rămâi pentru câteva minute cu coatele sprijinite de fereastră. C'est ça...la belle vie à la française! spui în șoaptă. Soarele îți culege, dând din cap aprobator, cuvintele cărora nu vrei să le dai glas de teamă să nu te trezești din acest vis frumos.
E un loc-minune, nu departe de casă, unde de fiecare dată când îi trec pragul, îmi simt sufletul atât de ușor, corpul parcă imaterializându-se pe vreme ce minutele se scurg. Doar umbra care se reflectă pe perete amestecându-se cu altele, mai mici sau mai mari, mă face să cred că acest fragment de paradis există cu adevărat. Unde?
Dacă ți se va întâmplă vreodată să treci pe strada Rue de la Charité din apropierea stației de metrou Madou, oprește-te la numărul 41. Poate că zidul înalt al clădirii nu îți va spune nimic, dar dincolo de el se ascunde un colț de rai unde, imediat ce pătrunzi în el și închizi ochii, te vei lasă purtat de cântecele armonioase cu ecouri grave, răsunătoare.
Nu trebuie să îți găsești un loc anume, însă, crede-mă, de la etaj, totul pare diferit. Când am îndrăznit să urc treptele, mi-am spus că nu voi mai simți aceeași emoție, însă odată ajunsă acolo, nu puteam să mă opresc din tremurat văzând mulțimea de copii ce așteptau cuminți să fie împărtășiți. Nu sunt doi-trei, ci câteva zeci bune în fiecare duminică iar acest lucru nu poate decât să mă bucure, stare de fericire ce este amplificată în momentul în care prichindeii primesc dulciuri dintr-un coșuleț. Unii sunt timizi; iau cu teamă o prăjiturică în mână și fug repede după părinții lor; alții scormonesc bine-bine până găsesc ce vor ei să guste. Candoarea din ochii lor topește până și un iceberg.
Văd o minune în jocul serios al puilor de om care pun în aplicare diferite strategii, scornite doar de ei, pentru a atrage atenția părinților, bunicilor și, de ce nu, a străinilor (în loc să își încrunte sprâncenele, aceștia surâd și continuă să fie atenți la slujbă): desenează ori decupează la o măsuță special amenajată pentru ei iar când se plictisesc de aceste mici activități, ies în curtea bisericii desprinsă parcă din povești și se plimbă de colo-colo, se cățără pe ziduri, aleargă prin băltoacele ori prin iarbă udă.
Un pic obosită și somnoroasă după petrecerea de 1 martie care a ținut până la 12 noaptea cu muzică românească și nu numai, dans, jocuri de cărți și povești, am mers la biserică unde am uitat imediat de cele câteva ore pe care apucasem să le dorm.
Văd o minune în relația dintre părinte-copil, acel copil ce abia descoperă lumea. O mică prințesă de numai patru-cinci anișori, îmbrăcată că atare (cu o rochița crem în carouri și ștrampi roz la care asortatase un paltonaș în aceeași culoare și niște ghetuțe maro), după ce a amețit înconjurând fiecare persoană din partea dreaptă a bisericii, a ieșit în curte și, pentru a-și consuma doza de energie (inepuizabilă la vârsta ei, zic eu), și-a băgat piciorușele în apa murdară dintr-o baltă, găsind un motiv bun de râs în transformarea completă a ținutei impecabile, ispravă ce nu a fost deloc pe gustul mamei.
-Maman, regarde! Regarde, maman! Il y a de l'eau, de l'eau, maman! repeta ea încontinuu, aruncând în jur cu piciorul stropi mari de apa.
Mama ei a așteptat-o preț de câteva minute, fără să se enerveze ori să țipe la ea. I-a spus cu blândețe și cu o răbdare de fier că o va lăsa singura. Văzând că se îndepărtează de ea, micuța a ieșit din băltoacă și, uitându-se cu niște ochi inocenți, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, a prins-o de mână.
Cum minunile nu contenesc să se întâmple în acest loc binecuvântat în care, chiar de nu-i vezi, simți cum îngerii flutură în aer, la sfârșitul prima slujbe din luna martie a apărut parcă de nicăieri un grup de tineri ce au bătut cale lungă, tocmai din Transilvania (mai precis din comuna Mădăras, județul Bihor), pentru a le aduce în sufletele românilor din Belgia un mărțișor împletit cu zâmbet, cântec și dragoste de țară.
În fața unor astfel de oameni cu sufletul curat și frumos, mă înclin!
Mărțișoare de la Ansamblul Cununița
Văd o minune până și în priveliștea de basm care se dezvăluie când zorii dimineții se ivesc printre crengile înmugurite ale copacilor ce-n dulcea lor cadență legănată trezesc la viață întreaga suflare: rățuște adormite, dar cu chef de joacă în apa de-o nuanță verde-smarald, lebede ce își plimbă grațios corpul, răspândind în văzduh mister și frumusețe.
Îți muști ușor buzele și, în ciuda gradelor puține din termometru, te strecori în balcon și rămâi pentru câteva minute cu coatele sprijinite de fereastră. C'est ça...la belle vie à la française! spui în șoaptă. Soarele îți culege, dând din cap aprobator, cuvintele cărora nu vrei să le dai glas de teamă să nu te trezești din acest vis frumos.
E un loc-minune, nu departe de casă, unde de fiecare dată când îi trec pragul, îmi simt sufletul atât de ușor, corpul parcă imaterializându-se pe vreme ce minutele se scurg. Doar umbra care se reflectă pe perete amestecându-se cu altele, mai mici sau mai mari, mă face să cred că acest fragment de paradis există cu adevărat. Unde?
Dacă ți se va întâmplă vreodată să treci pe strada Rue de la Charité din apropierea stației de metrou Madou, oprește-te la numărul 41. Poate că zidul înalt al clădirii nu îți va spune nimic, dar dincolo de el se ascunde un colț de rai unde, imediat ce pătrunzi în el și închizi ochii, te vei lasă purtat de cântecele armonioase cu ecouri grave, răsunătoare.
Nu trebuie să îți găsești un loc anume, însă, crede-mă, de la etaj, totul pare diferit. Când am îndrăznit să urc treptele, mi-am spus că nu voi mai simți aceeași emoție, însă odată ajunsă acolo, nu puteam să mă opresc din tremurat văzând mulțimea de copii ce așteptau cuminți să fie împărtășiți. Nu sunt doi-trei, ci câteva zeci bune în fiecare duminică iar acest lucru nu poate decât să mă bucure, stare de fericire ce este amplificată în momentul în care prichindeii primesc dulciuri dintr-un coșuleț. Unii sunt timizi; iau cu teamă o prăjiturică în mână și fug repede după părinții lor; alții scormonesc bine-bine până găsesc ce vor ei să guste. Candoarea din ochii lor topește până și un iceberg.
Văd o minune în jocul serios al puilor de om care pun în aplicare diferite strategii, scornite doar de ei, pentru a atrage atenția părinților, bunicilor și, de ce nu, a străinilor (în loc să își încrunte sprâncenele, aceștia surâd și continuă să fie atenți la slujbă): desenează ori decupează la o măsuță special amenajată pentru ei iar când se plictisesc de aceste mici activități, ies în curtea bisericii desprinsă parcă din povești și se plimbă de colo-colo, se cățără pe ziduri, aleargă prin băltoacele ori prin iarbă udă.
Un pic obosită și somnoroasă după petrecerea de 1 martie care a ținut până la 12 noaptea cu muzică românească și nu numai, dans, jocuri de cărți și povești, am mers la biserică unde am uitat imediat de cele câteva ore pe care apucasem să le dorm.
Văd o minune în relația dintre părinte-copil, acel copil ce abia descoperă lumea. O mică prințesă de numai patru-cinci anișori, îmbrăcată că atare (cu o rochița crem în carouri și ștrampi roz la care asortatase un paltonaș în aceeași culoare și niște ghetuțe maro), după ce a amețit înconjurând fiecare persoană din partea dreaptă a bisericii, a ieșit în curte și, pentru a-și consuma doza de energie (inepuizabilă la vârsta ei, zic eu), și-a băgat piciorușele în apa murdară dintr-o baltă, găsind un motiv bun de râs în transformarea completă a ținutei impecabile, ispravă ce nu a fost deloc pe gustul mamei.
-Maman, regarde! Regarde, maman! Il y a de l'eau, de l'eau, maman! repeta ea încontinuu, aruncând în jur cu piciorul stropi mari de apa.
Mama ei a așteptat-o preț de câteva minute, fără să se enerveze ori să țipe la ea. I-a spus cu blândețe și cu o răbdare de fier că o va lăsa singura. Văzând că se îndepărtează de ea, micuța a ieșit din băltoacă și, uitându-se cu niște ochi inocenți, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, a prins-o de mână.
Cum minunile nu contenesc să se întâmple în acest loc binecuvântat în care, chiar de nu-i vezi, simți cum îngerii flutură în aer, la sfârșitul prima slujbe din luna martie a apărut parcă de nicăieri un grup de tineri ce au bătut cale lungă, tocmai din Transilvania (mai precis din comuna Mădăras, județul Bihor), pentru a le aduce în sufletele românilor din Belgia un mărțișor împletit cu zâmbet, cântec și dragoste de țară.
În fața unor astfel de oameni cu sufletul curat și frumos, mă înclin!
Mărțișoare de la Ansamblul Cununița
Mai multe poze aici: https://www.facebook.com/ZideziOradea/photos_albums
Commentaires
Enregistrer un commentaire
Merci.