Sfârșit de lună februarie
Sfârșitul de lună februarie mă găsește acasă.
Sufletul îmi este învăluit de un soi de tăcere a fericirii, profundă, nespus de catifelată. De sub plapuma prin care se joacă mirosul plăcut de week-end se ivește un zâmbet. Ochii mi se îndreaptă către perete.
Soarele nu are chef de joacă astăzi, îmi zic ușor dezamăgită, cufundându-mi fața în perna moale. Încet-încet, gândurile încep să îmi zboare hai-hui. Poartă pe aripile lor fragile de argint praf de amintiri. Vântul suflu ușor înspre ele și le eliberează. Promițându-mi că vor veni înapoi cu primăvara, le las să se îndepărteze de mine.
În liniștea dimineții, ascult cum inima îmi bate. E ca un cântec lin ce mă îmbie să mai dorm un pic. Pleoapele mi se zbat, împrăștiind pe obrazul fin visuri și dorințe. Mă gâdilă însă nu le îndepărtez cu mâna. E păcat să nu te bucuri de frumusețile acestea mărunte pe care ți le oferă viața fără a-ți cere nimic în schimb, spun în gând.
Sunt o Norocoasă. În această lună care a trecut am ajuns să apreciez și mai mult fiecare clipă, chiar și acele momente petrecute în ploaie. Las picăturile să îmi cadă pe lentile, să îmi ude părul, să se prelingă încet pe haină, ca în cele din urmă să aterizeze pe pământ.
14 februarie.
6:45. Aud alarma telefonului pierdut prin pat. Cu greu, mă ridic. Iau în grabă micul-dejun și pornesc spre facultate. De data aceasta nu voi întârzia! Am ajuns la 7:55. Deși plutea în aer vestea că autobuzele și metroul nu circulă deoarece era grevă, Mme Kniebs și-a făcut apariția la 8:10. O iert, îmi zic somnoroasă!
Cele două ore de Expression orale s-au scurs relativ repede. Odată terminată pauza, doamna profesoară s-a întors în clasă și, zâmbind, ne-a spus într-o germană pe care parțial am înțeles-o că nu are niciun material pentru cursul de lexicologie și că ne sugerează să mergem la un ceai. Văzând că toată grupa se pregătește să iasă din clasă, mi-am luat repede ghiozdanul și i-am urmat pe colegii mei. Nu mi-a venit să cred când am văzut că în fruntea puștilor de anul I se află tocmai Mme Kniebs care nu numai că a fost cea care l-a convins pe ospătarul unei cafenele să ne primească pe toți ( 25 la număr), ci și a vorbit cu noi; ba chiar a făcut și niște glume ce au stârnit râsete în cor.
- Wie geht's, Georgi(a)na? mă întreabă ea.
- Es geht mir gut.
- Magst du die Stadt?
- Ja, ich mag die Stadt und die Menschen.
- Jean ist auch ein Mensch, spune ea uitându-se zâmbind la colegul de lângă mine.
După o oră cu discuții amuzante, ceai cald și voie bună, ne-am întors la facultate însoțiți de aceeași Mme Kniebs, care, văzând că am întârziat la cursul de fonetică, a intrat în sală și, ca să o îmbuneze pe Mme Kerres pe al cărei chip se citea o oarecare supărare, a pupat-o pe ambii obraji. Oare cum pot fi oamenii aceștia atât de calzi?
Ziua de 14 februarie s-a sfârșit la fel de frumos precum a început. Vinovată este Mme Caroline Paillard, o tânără profesoară ce ne propune în fiecare săptămână la cursul de Cours de français pour étudiants Erasmus diferite activități care mai de care interesante. Ideea de a sărbători Valentine's Days cu o ieșire la teatru a fost primită cu entuziasm de toți, chiar dacă vremea părea să nu fie încântată. Ploaia s-a oprit abia când am ieșit, eu și Alexandra, din bloc. Deși era frig (à pierre fendre), gândul că aveam să ne bucurăm de o seară așa frumoasă ne-a făcut să ignorăm vântul care bătea cu putere.
Nu am cuvinte să-mi exprim aprecierea pe care au câștigat-o cei patru actori ce au dat dovadă nu numai de un talent actoricesc ieșit din comun ci și de o sensibilitate aparte. Ba mai mult, puteai să citești în ochii lor dorința arzătoare de a transmite în sufletul publicului (pe lângă mesajul puternic) o doză mare de bucurie.
Ieșind din teatrul Varia, mi-am dat seama că reușiseră printr-un joc inexplicabil, să ne strecoare în suflet, în semn de mulțumire pentru prezență, acea doză de fericire. Aerul rece mi-a înghețat zâmbetul pe chip și, deși asistasem la o piesă care m-a făcut să mă gândesc la o anumită persoană de acasă, nu a fost chip să îl fac să se topească. În ciuda stropului de tristețe ce aluneca ușor pe pereții inimii mele, zâmbetul nu a dispărut de pe față până când m-am lăsat purtată în lumea viselor și am adormit.
Soarele nu are chef de joacă astăzi, îmi zic ușor dezamăgită, cufundându-mi fața în perna moale. Încet-încet, gândurile încep să îmi zboare hai-hui. Poartă pe aripile lor fragile de argint praf de amintiri. Vântul suflu ușor înspre ele și le eliberează. Promițându-mi că vor veni înapoi cu primăvara, le las să se îndepărteze de mine.
În liniștea dimineții, ascult cum inima îmi bate. E ca un cântec lin ce mă îmbie să mai dorm un pic. Pleoapele mi se zbat, împrăștiind pe obrazul fin visuri și dorințe. Mă gâdilă însă nu le îndepărtez cu mâna. E păcat să nu te bucuri de frumusețile acestea mărunte pe care ți le oferă viața fără a-ți cere nimic în schimb, spun în gând.
Sunt o Norocoasă. În această lună care a trecut am ajuns să apreciez și mai mult fiecare clipă, chiar și acele momente petrecute în ploaie. Las picăturile să îmi cadă pe lentile, să îmi ude părul, să se prelingă încet pe haină, ca în cele din urmă să aterizeze pe pământ.
14 februarie.
6:45. Aud alarma telefonului pierdut prin pat. Cu greu, mă ridic. Iau în grabă micul-dejun și pornesc spre facultate. De data aceasta nu voi întârzia! Am ajuns la 7:55. Deși plutea în aer vestea că autobuzele și metroul nu circulă deoarece era grevă, Mme Kniebs și-a făcut apariția la 8:10. O iert, îmi zic somnoroasă!
Cele două ore de Expression orale s-au scurs relativ repede. Odată terminată pauza, doamna profesoară s-a întors în clasă și, zâmbind, ne-a spus într-o germană pe care parțial am înțeles-o că nu are niciun material pentru cursul de lexicologie și că ne sugerează să mergem la un ceai. Văzând că toată grupa se pregătește să iasă din clasă, mi-am luat repede ghiozdanul și i-am urmat pe colegii mei. Nu mi-a venit să cred când am văzut că în fruntea puștilor de anul I se află tocmai Mme Kniebs care nu numai că a fost cea care l-a convins pe ospătarul unei cafenele să ne primească pe toți ( 25 la număr), ci și a vorbit cu noi; ba chiar a făcut și niște glume ce au stârnit râsete în cor.
- Wie geht's, Georgi(a)na? mă întreabă ea.
- Es geht mir gut.
- Magst du die Stadt?
- Ja, ich mag die Stadt und die Menschen.
- Jean ist auch ein Mensch, spune ea uitându-se zâmbind la colegul de lângă mine.
După o oră cu discuții amuzante, ceai cald și voie bună, ne-am întors la facultate însoțiți de aceeași Mme Kniebs, care, văzând că am întârziat la cursul de fonetică, a intrat în sală și, ca să o îmbuneze pe Mme Kerres pe al cărei chip se citea o oarecare supărare, a pupat-o pe ambii obraji. Oare cum pot fi oamenii aceștia atât de calzi?
Ziua de 14 februarie s-a sfârșit la fel de frumos precum a început. Vinovată este Mme Caroline Paillard, o tânără profesoară ce ne propune în fiecare săptămână la cursul de Cours de français pour étudiants Erasmus diferite activități care mai de care interesante. Ideea de a sărbători Valentine's Days cu o ieșire la teatru a fost primită cu entuziasm de toți, chiar dacă vremea părea să nu fie încântată. Ploaia s-a oprit abia când am ieșit, eu și Alexandra, din bloc. Deși era frig (à pierre fendre), gândul că aveam să ne bucurăm de o seară așa frumoasă ne-a făcut să ignorăm vântul care bătea cu putere.
Ieșind din teatrul Varia, mi-am dat seama că reușiseră printr-un joc inexplicabil, să ne strecoare în suflet, în semn de mulțumire pentru prezență, acea doză de fericire. Aerul rece mi-a înghețat zâmbetul pe chip și, deși asistasem la o piesă care m-a făcut să mă gândesc la o anumită persoană de acasă, nu a fost chip să îl fac să se topească. În ciuda stropului de tristețe ce aluneca ușor pe pereții inimii mele, zâmbetul nu a dispărut de pe față până când m-am lăsat purtată în lumea viselor și am adormit.
Commentaires
Enregistrer un commentaire
Merci.