Români în Bruxelles și cum era să îmi iau amendă la metrou
Românii sunt pretutindeni; la fiecare pas.
Nu trece o săptămână în care să merg pe stradă ori în parc sau la magazin și să nu aud una sau mai multe persoane vorbind în limba română. Chiar din prima clipă de când am ieșit din aeroportul Charleroi, limbajul lor colorat, al românilor, a ținut să îmi spună că în Belgia bat multe inimi care pulsează sânge românesc.
Zilele au alunecat ușor în borcanul prăfuit al trecutului și cum viața s-a plictisit să mă poarte doar în locuri pe care am ajuns să le îndrăgesc atât de tare și în care pot ajunge chiar și cu ochii închiși, în seara de 21 februarie s-a hotărât să încurce puțin drumurile și să îmi marcheze șederea în orașul acesta frumos cu două evenimente, unul mai palpitant decât celălalt.
Am mai mers o singură dată cu metroul (recunosc, fără bilet) dar nu mă așteptam ca tocmai la ora 20:00 să dau ochii cu domnii controlori. Întâlnirea, chiar și de la distanță, a făcut să mi se zbată inima în piept de teamă. Mâinile îmi erau ude de transpirație când aceștia au urcat în celălalt vagon. Am rămas lipită de bara din mijloc, cu spatele la ei. Rugăminți la Cel de Sus să mă scape din situația aceasta al cărei sfârșit mi-l imaginam că avea să aibă loc la secția de poliție au fost nenumărate în cele trei-patru minute de tensiune maximă. Zâmbetul angelic al Alexandrei mă asigura că totul va fi bine însă acesta nu a reușit să reducă neliniștea ce mi se citea pe chip. Hotărâte să coborâm la următoarea stație, ne-am dus lângă ușă, dar, odată ajunse la Gare du Midi, am rămas în metrou. Doar o minune putea să ne salveze, minune ce nu a întârziat să apară: domnii controlori nu ne-au cerut abonamentele (aveam și eu abonamentul Marlenei, dar la ce bun că nu semănam deloc cu persoana din poză) și, spre marea noastră bucurie, am ajuns la destinație tefere și nevătămate.
În ciuda ploii ce nu contenea să cadă și pânzei de întuneric lăsată pe strada Clemenceau, râsetele noastre nu încetau a răsuna. Se spune că atunci când râzi fără motiv, nu-i a bună, dar noi aveam unul destul de întemeiat: nu luasem amendă.
Trebuia să ridicăm un pachet, dar...ia-l de unde nu-i. Mașini cu număr de România erau destule însă niciuna de Bacău. După câteva telefoane, a apărut în cele din urmă un șofer al cărui dulce glas (V-ați suit tăte?) m-a făcut să cred pentru o clipă că nu mai sunt în Bruxelles ci într-un sătuc din inima Moldovei.
Nu i-a luat mult până ne-a dus într-un fel de cameră amenajată special pentru bagaje unde aveam să petrecem câteva minute, suficiente însă pentru ca surâsul să îmi dispară de pe buze în fața unei imagini dureros de triste: români cu suflet curat care se chinuie printre străini, departe de casă pentru o viață mai bună, ce, atunci când reușești să îi privești în ochi, își iau cu grijă zâmbetul amar sculptat pe chip și ți-l pun în mâini în lipsă de altceva.
Aș fi vrut să gândesc altfel decât am făcut-o în acea seară în care un domn de vreo cincizeci de ani așezat pe un pat improvizat m-a întrebat blând de unde sunt și să îi ofer și eu în schimb un zâmbet. În fond, nu mă costa nimic, nu? Acum e prea târziu.
Zilele au alunecat ușor în borcanul prăfuit al trecutului și cum viața s-a plictisit să mă poarte doar în locuri pe care am ajuns să le îndrăgesc atât de tare și în care pot ajunge chiar și cu ochii închiși, în seara de 21 februarie s-a hotărât să încurce puțin drumurile și să îmi marcheze șederea în orașul acesta frumos cu două evenimente, unul mai palpitant decât celălalt.
Am mai mers o singură dată cu metroul (recunosc, fără bilet) dar nu mă așteptam ca tocmai la ora 20:00 să dau ochii cu domnii controlori. Întâlnirea, chiar și de la distanță, a făcut să mi se zbată inima în piept de teamă. Mâinile îmi erau ude de transpirație când aceștia au urcat în celălalt vagon. Am rămas lipită de bara din mijloc, cu spatele la ei. Rugăminți la Cel de Sus să mă scape din situația aceasta al cărei sfârșit mi-l imaginam că avea să aibă loc la secția de poliție au fost nenumărate în cele trei-patru minute de tensiune maximă. Zâmbetul angelic al Alexandrei mă asigura că totul va fi bine însă acesta nu a reușit să reducă neliniștea ce mi se citea pe chip. Hotărâte să coborâm la următoarea stație, ne-am dus lângă ușă, dar, odată ajunse la Gare du Midi, am rămas în metrou. Doar o minune putea să ne salveze, minune ce nu a întârziat să apară: domnii controlori nu ne-au cerut abonamentele (aveam și eu abonamentul Marlenei, dar la ce bun că nu semănam deloc cu persoana din poză) și, spre marea noastră bucurie, am ajuns la destinație tefere și nevătămate.
În ciuda ploii ce nu contenea să cadă și pânzei de întuneric lăsată pe strada Clemenceau, râsetele noastre nu încetau a răsuna. Se spune că atunci când râzi fără motiv, nu-i a bună, dar noi aveam unul destul de întemeiat: nu luasem amendă.
Trebuia să ridicăm un pachet, dar...ia-l de unde nu-i. Mașini cu număr de România erau destule însă niciuna de Bacău. După câteva telefoane, a apărut în cele din urmă un șofer al cărui dulce glas (V-ați suit tăte?) m-a făcut să cred pentru o clipă că nu mai sunt în Bruxelles ci într-un sătuc din inima Moldovei.
Nu i-a luat mult până ne-a dus într-un fel de cameră amenajată special pentru bagaje unde aveam să petrecem câteva minute, suficiente însă pentru ca surâsul să îmi dispară de pe buze în fața unei imagini dureros de triste: români cu suflet curat care se chinuie printre străini, departe de casă pentru o viață mai bună, ce, atunci când reușești să îi privești în ochi, își iau cu grijă zâmbetul amar sculptat pe chip și ți-l pun în mâini în lipsă de altceva.
Aș fi vrut să gândesc altfel decât am făcut-o în acea seară în care un domn de vreo cincizeci de ani așezat pe un pat improvizat m-a întrebat blând de unde sunt și să îi ofer și eu în schimb un zâmbet. În fond, nu mă costa nimic, nu? Acum e prea târziu.
Commentaires
Enregistrer un commentaire
Merci.