Pic-pic
De cum am auzit alarma, am început să mă rog să nu fi văzut bine atunci când m-am uitat în orar înainte să mă pun să dorm și era trecută ora 8, dar nu! Nu greșisem: curs de la 8 la 10 cu Isabel Kniebs. Țineam pătura strâns în mână și nu știam ce să fac. Să mă pun înapoi în pat sau să merg la curs... Privirea mi s-a îndreptat către geam. Stropi mari de ploaie cădeau furioși din cer. Brr... Deși nici nu mă mișcasem din loc, mi-am simțit corpul că îngheață brusc. 7 februarie părea a fi o zi foarte proastă și grea încă de la ivitul zorilor, dar, în ciuda oboselii, tindeam să cred că o să îi fac față.
Cum cu o seară înainte umbrela nu mă ajutase deloc atunci când mă întorsesem de la facultate, nu mă așteptam ca în această dimineață să îmi fie de folos. Am luat-o totuși cu mine.
Gândindu-mă la ziua de vineri de pe semestrul întâi, cu ore de la 8 la 20, am zis că o ploaie de sfârșit de iarnă nu va face decât să mă trezească. Chiar așa s-a întâmplat și nu numai că am uitat de somn, de patul făcut în grabă, de micul-dejun peste care am sărit, ci și am ajuns la facultate plină de energie. Bine, udă din cap până în picioare, dar binedispusă. Era 8 și 11 minute când am intrat în clădirea cu numărul 5. Ușa fiind închisă iar cum aici nu o poți deschide decât dacă ești înăuntru, am așteptat câteva minute până m-a observat Mme Kniebs. Timp de trei ore am făcut exerciții de pronunție (Wir Wiener Waschweiber würden weiße Wäsche waschen, wenn wir wüssten, wo warmes Wasser wäre) , apoi am lucrat la lexicologie și, în cele din urmă, a venit cursul de fonetică unde, recunosc, m-am plictisit groaznic. Îmi era sete iar cum pauză nu avusesem deloc, ultimele minute au fost un chin pentru mine.
De cum am ieșit din facultate, am observat că tot continua să plouă și, în ciudă acestui fapt, am așteptat-o pe Sophie, o colegă din anul 3 cu care stabilisem să mă întâlnesc, pentru a-mi dea cartea o carte-bunătatea belgienilor nu încetează să mă impresioneze, dar nici urmă de ea. Pentru că îmi era frig, am intrat pe hol însă temându-mă că avea să treacă, am ieșit și am așteptat-o afară. La 12:15, am plecat acasă prin ploaie. Nici chip să țin umbrelă deschisa iar gluga nu-mi stătea deloc pe cap. Vremea atât de schimbătoare în Bruxelles este una din acele părți urâte ale orașului pe care chiar dacă închid ochii, tot nu pot să trec peste. Aleile parcului pe unde mă pierd mereu când mă întorc acasă și nu pentru că nu am învățat drumul ci pentru că îmi place să îi simt copacii și păsările cum respiră și împrăștie viață în jur erau pline de noroi iar porțile acestuia închise.
A trebuit să mă întorc iar la Parlamentul European și să o iau pe altă străduță. Uitasem căștile pe masă așa că m-am mulțumit să ascult cum cade ploaia pe asfaltul rece. Odată ajunsă la nr. 16, am urcat cele două etaje în graba-mi caracteristică, m-am ghemuit pe canapea, am strâns pernă în brațe care între timp și-a pierdut mirosul de acasă, miros ce s-a impregnat că un tatuaj pe pielea mea și am adormit sub pătura pufoasă.
Cum cu o seară înainte umbrela nu mă ajutase deloc atunci când mă întorsesem de la facultate, nu mă așteptam ca în această dimineață să îmi fie de folos. Am luat-o totuși cu mine.
Gândindu-mă la ziua de vineri de pe semestrul întâi, cu ore de la 8 la 20, am zis că o ploaie de sfârșit de iarnă nu va face decât să mă trezească. Chiar așa s-a întâmplat și nu numai că am uitat de somn, de patul făcut în grabă, de micul-dejun peste care am sărit, ci și am ajuns la facultate plină de energie. Bine, udă din cap până în picioare, dar binedispusă. Era 8 și 11 minute când am intrat în clădirea cu numărul 5. Ușa fiind închisă iar cum aici nu o poți deschide decât dacă ești înăuntru, am așteptat câteva minute până m-a observat Mme Kniebs. Timp de trei ore am făcut exerciții de pronunție (Wir Wiener Waschweiber würden weiße Wäsche waschen, wenn wir wüssten, wo warmes Wasser wäre) , apoi am lucrat la lexicologie și, în cele din urmă, a venit cursul de fonetică unde, recunosc, m-am plictisit groaznic. Îmi era sete iar cum pauză nu avusesem deloc, ultimele minute au fost un chin pentru mine.
De cum am ieșit din facultate, am observat că tot continua să plouă și, în ciudă acestui fapt, am așteptat-o pe Sophie, o colegă din anul 3 cu care stabilisem să mă întâlnesc, pentru a-mi dea cartea o carte-bunătatea belgienilor nu încetează să mă impresioneze, dar nici urmă de ea. Pentru că îmi era frig, am intrat pe hol însă temându-mă că avea să treacă, am ieșit și am așteptat-o afară. La 12:15, am plecat acasă prin ploaie. Nici chip să țin umbrelă deschisa iar gluga nu-mi stătea deloc pe cap. Vremea atât de schimbătoare în Bruxelles este una din acele părți urâte ale orașului pe care chiar dacă închid ochii, tot nu pot să trec peste. Aleile parcului pe unde mă pierd mereu când mă întorc acasă și nu pentru că nu am învățat drumul ci pentru că îmi place să îi simt copacii și păsările cum respiră și împrăștie viață în jur erau pline de noroi iar porțile acestuia închise.
A trebuit să mă întorc iar la Parlamentul European și să o iau pe altă străduță. Uitasem căștile pe masă așa că m-am mulțumit să ascult cum cade ploaia pe asfaltul rece. Odată ajunsă la nr. 16, am urcat cele două etaje în graba-mi caracteristică, m-am ghemuit pe canapea, am strâns pernă în brațe care între timp și-a pierdut mirosul de acasă, miros ce s-a impregnat că un tatuaj pe pielea mea și am adormit sub pătura pufoasă.
Commentaires
Enregistrer un commentaire
Merci.