Februarie, luni.

Ziua de luni mă găsește la cursul de germană cu puștii din anul I.

Gramatica este prea ușoară pentru mine, dar nu pot spune că mă plictisesc. Zâmbetul cald al prof. Françoise Gallez (jos pălăria), atât de cald de parcă soarele ar răsări pe chipul ei, nu pe cerul cu nuanțe fine de albastru deschis al orașului Bruxelles, înlocuiește perfect batonul de ciocolată Făgăraș pe care obișnuiam să îl mănânc acasă pentru a mă trezi.

Deși am dormit cât de cât bine, mă simt simt foarte obosită și slăbită. Află, Roxana, că mănânc legume și fructe zilnic.
Urmează cursul de Stylistique française cu dl. Jean Jacques Didier. Lipsește însă așa că stau pe hol și citesc Muzeul inocenței  de Orhan Pamuk cu un pachet de biscuiți Lotus Speculoos în mâna stângă. Nu mi-a plăcut gustul lor la început, dar acum reprezintă gustarea preferată din pauze. Există așa ceva? Da, acele 30 de secunde pe care le am la dispoziție pentru a ajunge dintr-o clădire în altă, căci noi, studenții Erasmus, trebuie să rămânem la urmă să ni se semneze lista de prezență iar cum domnilor profesori le place să discute mult, toată treaba durează 5-10 minute.
Vin și cursurile de Lexicologie, Expression orale și Traduction vers le français cu prof. Isabel Kniebs, É‰tienne Dany  și Kerres Patricia care mă poartă într-un tărâm necunoscut ale cărui căi sunt presărate cu expresii precum "balayer en l'espace d'un quinquennat ce qui fait de la France"ori "il y en a pagaille". Mă întreb, cum a făcut-o și autorul articolului de pe site-ul courrierinternational.com... Les Français sont-ils normaux?
Ora 17 aduce în mine o bucurie imensă. Îmi iau ghiozdanul, îmi pun aceeași melodie în căști (Never let me go-Florence and the Machine)  și, ca un copil, fug pe scări, trec repede prin parc, lăsând răcoarea serii să îmi mângâie față iar 15 minute ajung în sfârșit acasă.

 "Aveam sentimentul că la cei douăzeci de ani ai mei purtam o armură nevăzută care mă proteja de orice năpastă și nefericire. Un crâmpei al acestui simțământ mă determina să intuiesc că prea marea mea preocupare pentru nefericirea altora m-ar fi putut face și pe mine nefericit și ar fi putut deschide calea străpungerii acelei armuri."
                       -Muzeul inocenței, Orhan Pamuk-